Să fim părinții copiilor noștri, nu prietenii lor scriam data trecută.
În urma articolului, o cititoare mi-a scris povestea ei, poveste care m- atins și care cred că se potrivește multora.
Am discutat puțin și cititoarea a fost de acord cu publicarea poveștii ei, îi voi spune A.
Nu voi face analiza, o voi reda pur și simplu.
Relația noastră cu copiii este atât de importantă și știu că nu există părinte care să dorească răul copilului său, dar atunci când resursele sunt limitate, părintele nu poate mai mult de atât.
Cel puțin nu fără ajutor.
Am mai vorbit despre depresia mamei și despre impactul asupra copiilor, de orice vârstă.
Ps. Eu vă aștept oricând să îmi scrieți, măcar ca și exercițiu terapeutic. 🙂